Masochism

Noi oamenii suntem nişte imbecili.
Aşteptăm în fiecare zi câte ceva: să se termine ziua de muncă, să ne sune o persoană importantă pentru noi, să primim o mărire de salariu.

De ce oare tot aşteptăm?

Îmi vad întreaga viaţă ca pe o sală de aşteptare: dau admiterea la liceu şi încep o nouă viaţă (dirigu din liceu a avut grijă să îmi spulbere iluzia de viaţă nouă), dau bacul, intru la facultă şi e beton (alcoolul a avut grijă să provoace nişte găuri în acele amintiri), dau licenţa şi va fi fain (kiks şi pe acolo pentru că aşa am pierdut mulţi oameni apropiaţi). Acum am ajuns la faza: dau doctoratul şi va fi ok.

Ajung să mă întreb: am trăit cu adevărat în viaţa asta? Din când în când mai există, bineînţeles câte o licărire de speranţă, care ţi se pare după o vreme o nouă iluzie de 2 bani.

Mult prea des în ultima vreme am zis: "Mâine e începutul unei noi vieţi pentru mine." ca să fie ok ceea ce mi se întâmplă.
Undeva greşesc profund şi cel mai frustrant e că nu îmi dau seama unde.
Mă dau cu capul de pereţi încercând să găsesc ieşirea din labirnintul ăsta în care mă învârt de o vreme. Relizez că încep să rănesc persoane apropiate, dar am ajuns destul de sensibil la orice. Aşa că atac şi eu, de multe ori nejustificat.

Ştiu, nu sunt prea coerent, dar vreau să scriu pentru mine în primul rând.

Oare orice relaţie se vulgarizează? Orice interacţiune umană ajunge să fie cinică? Bazată pe nevoi comune? Vreau să cred că există o relaţie pentru fiecare o relaţie în care fiecare îşi doreşte să dea tot ce are mai bun, tot timpul, chiar dacă a cucerit persoana respectivă deja (prietenii ştiu de ce fac excuderea asta :P).

Mă simt din ce în ce mai atras în mrejele unui prezent fără orizont, prin într-o luptă cu zilele din care nu am cum să ies învingător.

End.