I Probably Lied When I Was 17

Altfel nu imi explic de ce ploua la mine cam tot timpul.

De la ultima scriitura am fost un pic prin Italia. Si la ei se strica autobuzele, nici ei nu au sa dea rest... Cred ca suntem cu origini comune. :)
In rest... totul la fel.

Sper sa fie mai bine maine. (Desi nu prea cred.)

La Medeleni - Ionel Teodoreanu

In mod clar cartea copilariei mele. Dar si cartea pe care am citit-o cu placere la 20 de ani. Una dintre putinele carti care mi-au pus un nod in gat. (doua episoade din ea mi-au dat emotii: cand deschid lada de zestre pe care mos Gheorghe i-a pregatit-o Olgutei si scena sinuciderii aceleiasi Olguta).
Superba zugravirea perioadei prezentate, modul in care aristocratia se dezintegreaza si cum parvenitii ajung sa detina cam tot in lume. Cred ca de atunci omenirea traieste o continua distrugere a valorilor traditionale, a modurilor de viata patriarhale. De atunci, cel putin in Romania, fiecare generatie a trait in alt mod. Evolutie? Mi-e greu sa o numesc asa, pentru ca eu ma regasesc mai degraba in modul de viata al crailor de Curtea Veche, asa ca ar trebui sa ma recunosc handicapat, retardat.

Una dintre cartile pe care mi-e greu sa o incadrez ca stil literar. Realista in unele scene (primul proces al lui Dănuţ :P), pe deplin romantica din alte puncte de vedere (in special personajele).

to be continued...

Destin - Elena Coca Twerdeck

Am tot reflectat daca sa scriu despre aceasta carte sau nu. In final am hotarat ca ar fi cazul, nu de alta, dar cartea chiar merita un pic de reclama.

"Romanul" prezinta in fond viata autoarei, plina de dramatism si de evenimente triste. Cu toate acestea mesajul transmis este unul de optimism si nu poti decat sa admiri personajul principal, care a reusit sa treaca peste toate greutatile impuse de viata si a ajuns sa isi implineasca o mare parte din vise.

Fara veleitati literare deosebite, contine totusi scene interesante si dezvaluie o serie de caractere pe care le intalnim in viata de zi cu zi.
Personal o admir pentru faptul ca a avut curajul sa isi declare public adversitatea fata de unele persoane din familia ei, lucru pe care l-am intalnit destul de rar in jurul meu.

Nu vreau sa povestesc mai mult din evenimentele prezentate in carte, va recomand cu caldura aceasta carte si va las sa descoperiti singuri necazurile prin care a trecut un om, incepand de la o varsta mai mult decat frageda si mai ales sa vedeti ca se poate razbi dincolo de orice probleme, daca exista o vointa destul de puternica.


PS: Pacat de editarea cartii care lasa foarte mult de dorit. Poate ca la o reeditare se vor corecta toate greselile de tipar, si eventual unele erori de exprimare.

Oare are vreo importanţă?

Azi ma gândeam, în timp ce petreceam cele 9 ore de marţi în compania studenţilor, dacă are rost tot ceea ce ne chinuim să realizăm. Nu de alta, dar la ultimele ore am fost întrun cadru intim (3-4 studenţi şi subsemnatul). Oare chiar merită strădania asta? Cineva mi-a zis că dacă am astfel de îndoieli locul meu nu e acolo, printre studenţi. Poate că are dreptate. Poate că am fost şi eu atras de mirajul libertăţii de cuvânt, a flexibilităţii programului şi a unei eventuale remuneraţii decente după un timp petrecut la catedră.

Concluzia după 3 ani şi un pic? Libertatea cuvântului? Nu prea există. Program flexibil? Da, pot bea cafea când vreau eu, dar şi stau la lucru de la 8 la 8, cu posibilitatea venirii în weekend. Remuneraţie decentă? Posibil, după 20 de ani. Şi totuşi insist. De ce? Să fie speranţa că totuşi într-o zi va fi ok? Că voi avea un cuvânt de spus?

PS: Ştiaţi că în instituţia în care lucrez nu are nicio relevanţă calitatea procesului didactic? Că orice promovare se face exclusiv pe baza cercetării făcute de un anume cadru didactic, fără să conteze cu absolut nimic dacă este un nimic la catedră sau dacă este un pedagog desăvârşit?

Oare când vom înţelege diferenţa dintre un bun cercetător şi un bun pedagog? Se pare că încă nu am ajuns la nivelul ăsta de conştientizare.

Question

In ce oras credeti ca e facuta fotografia de mai sus?
Ca sa nu ziceti ca sunt rau... Va ajut si va mai arat una din acelasi oras.

Deci?
Multumesc Liei si lui Janos pentru imagini. (Sorry Janos ca nu ti-am cerut acordul, dar o dau jos daca imi spui tu.)

Funny Stuff

La cererea Tomatei o sa incerc sa povestesc faze amuzante cu studentii. Din pacate daca nu vezi fetele celor implicati la momentul respectiv e cam degeaba.

1. Asta e despre un coleg de-al meu, pe vremea cand eram eu student: la un laborator (super tare asistentul de la materia respectiva) cadavrul didactic explica de zor la tabla o chestie. Liniste deplina in sala. La un momant dat incep sa se auda rasete infundate, chicoteli, susoteli. Din ce in ce mai multa lume radea de se imprastia. Dupa vreo 2-3 minute asistentul clacheaza si intreaba care e faza de radem ca prostii. Un coleg adormise fain frumos cu capul pe tastatura. La care reactia asistentului, super serios: "Va rog sa nu faceti galagie, omul e obosit." Finalul: se trezeste tipul cu niste urme de taste pe obraz. Asistentul,la fel de serios: "Ai dormit bine? Ca eu am incercat sa nu te trezesc dar colegii tai au cam facut scandal."

2. Ora de fizica, anul I: un coleg intarzia la fiecare curs. Intr-o zi profa clacheaza si se ia de el:
- Auzi, tu unde stai?
- In complex.
- Si a cat pleci tu din camin?
- La 8 si 5 minute, raspunde senin colegul.
- Pai si cum ai vrea tu sa ajungi la timp la scoala?
- Doamna profesoara, eu incerc sa sparg bariera spatiu-timp in fiecare dimineata: sa plec la si 5 si sa ajung la fix, dar, dupa cum puteti observa, nu am reusit inca acest lucru.
Profesoara a ramas masca. De atunci colegul meu a avut voie sa intarzie in fiecare saptamana la curs.

3. Asta deja e de anul acesta, cu mine de partea cealalta a catedrei. Aveam laboarator de la 8 la 11 cu o grupa si de la 11 la 14 cu o alta grupa. Vine la 10 si 5 un student (baiat fain, cu mult bun simt) gafaind, tot distrus:
- Imi cer scuze ca am intarziat. Pot sa intru la ora? Vede pe fata mea ca sunt cam nedumerit.
- Imi pare rau, dar nu am reusit sa ma trezesc. Pot sa intru la ora? Eu ma uit la ceas, la fel de nedumerit.
- Auzi, tu de la cat aveai laborator?
- Pai de la 11.
- Si de ce nu te duci sa bei o cafea? In momentul respectiv nedumerirea mea s-a tranferat asupra lui. Injura printre dinti, se intoarce si vrea sa plece.
- Nu de alta, dar e abia 10 si 5. El se uita la ceas, se mai uita o data si tot nu ii vine sa creada.
Finalul: vine la 11 la ora sa isi ceara scuze, ca el a pus ceasul la 10 (asa a crezut, dar fiind cam beat l-a pus de fapt la 9).

To be continued...

Datorie

La Schimb de cărti mi s-a dus aminte că am ameninţat cu o poveste despre studenţii mei.

Trebuie să spun că sunt plăcut surprins de cei cu care mă întâlnesc în acest an.
În sfârşit am persoane interesate de ceea ce se face la şcoală. Adică în sfârşit sunt asaltat de persoane care întreabă: "Asta cum se face? Dar asta?" E fascinant. Şi totodată provocator. Mă obligă şi pe mine să gândesc. Nu de alta, dar la un moment dat ajungi să faci totul mecanic. Şi asta nu e bine. Aşa că vă recomand, dacă sunteţi studenţi, să vă provocaţi profesorul. Vă ajutaţi pe voi şi îl ajutaţi şi pe el.

Am fost interceptat chiar şi pe scări, pe stradă pentru a mi se spune: "Am rezolvat problema pe care ne-ai propus-o." E incredibil.

În altă ordine de idei, deşi pe aceeaşi linie: urăsc profesorii care predau sub formă de monolog. Un monolog nu are sens. Studentul trebuie să înţeleagă tot ce aberezi tu acolo. Ar trebui să fii deschis la nou, la întrebările oricui. Până la urmă asta e ceea ce contează: să te faci înţeles. Şi să împingi de fiecare dată cu un pas în faţă înţelegerea.

Consider că cel mai slab stundent, prin perseverenţă şi curiozitate poate ajunge undeva deasupra mediei celorlalţi. Todeauna, cu o condiţie suplimentară: profesorul să fie deschis şi să încerce să îi lămurească orice dilemă. Chiar dacă uneori ajunge să explice de ce 2+2=4.
Poate că nu gândesc corect, sunt conştint că şi eu am limitele mele şi că trebuie să discut cu 200 de persoane, astfel încât e cam greu să îi explici la fiecare în parte lucruri elementare.